MIRCEA ELIADE
NICOLAE NITÃ
S’a nascut la 28 Februarie 1907 in Bucuresti. Studiile primare le face in orasul natal; secundare in cadrul liceului “Spiru Haret”; superioare in cadrul Universitatii Bucuresti, unde studiaza filosofia, si Calcutta (India), intre Decembrie 1928 si Decembrie 1931, unde ia cursuri dela renumitii filozofi Rabindranath Tagore si Surendranata Dasgupta despre istoria religiilor si a filozofiei indiene.
Si-a facut debutul literar cu povestirea fantastica “Cum am descoperit piatra filosofului”, publicata la varsta de 14 ani in “Ziarul Stiintelor Populare” din Bucuresti, lucrare premiata de comitetul de conducere al ziarului. La varsta de 16 ani, incepe sa publice nuvele si esseuri literare la diferite reviste, iar dela 17 ani începe sa scrie articole in care trateaza istoria religiilor si cultura Orientului in cadrul revistei “Vlastarul” (revista liceului “Spiru Haret). Student la filosofie, isi incepe colaborarea la “Revista Universitara” in Ianuarie 1926 (Anul I, Nr. 1), in paginile careia desfasoara o acida polemica impotriva lui Nicolae Iorga, polemica bazata pe argumente irefutabile privind anumite lucrari ale istoricului, continuata in paginile ziarului “Cuvantul” (Director: Nae Ionescu) de-a lungul urmatorilor ani.
Preocupat masiv de cultura italiana intre 1927/1928, pleaca pentru scurt timp in Italia in studiu de cercetare, publicand la finele studiilor universitare o teza ampla privind Filosofia Renasterii. Dupa revenirea sa la Bucuresti dela studiile efectuate in India, Mircea Eliade se pregateste pentru sustinerea doctoratului in filosofie cu o lucrare orientalisticã referitoare la practicile si gandirea “Yoga” (1933), publicata mai apoi sub titlul: “Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne”, Paris-Bucuresti, 1936.
Incepand cu anul 1933, profesor asociat de filosofie la Universitatea din Bucuresti, tine numeroase cursuri de filosofie si de istoria religiilor, bucurandu-se de o numeroasa audienta din partea studentimii nationaliste. Laureat cu premiul I al Societatii Scriitorilor din Romania in anul 1937, in urma publicarii unei editii critice in doua volume despre Bogdan Petriceicu Hasdeu cu titlul: “B. P. Hasdeu – Scrieri literare, morale si politice” aparuta in cadrul Fundatiei pentru Literatura si Arta, Mircea Eliade este preocupat in egala masura si de politicã, fiind candidat pe listele partidului “Totul Pentru Tara” (expresia politica a Miscarii Legionare) in alegerile din Decembrie 1937 si dupa victoria din alegeri, deputat legionar in Parlamentul Romaniei.
Dupa instaurarea dictaturii carliste la inceputul anului 1938 si prigoana indreptata impotriva Miscarii Legionare, Mircea Eliade este arestat alaturi de ceilalti conducatori ai Legiunii si intemnitat in lagarul dela Miercurea-Ciuc .
Mircea Eliade a desfasurat o intensa si variata activitate publicistica1), colaborand la numeroase ziare si reviste nationaliste, intre care: “Calendarul”, “Vremea”, “Cuvantul”, “Credinta”, “Buna Vestire”, “Sfarma Piatra”, “Gandirea”, “Tinerimea Romana”, “Criterion” s.a., sustinand in acelasi timp numeroase conferinte la Radio Romania: “Secretul Indiei”, “Eseul european si eseul romanesc”, “Mesaj cultural de 6.000 de ani”, “Arta si tehnica criticii”, etc.
Atasat cultural al ambasadei Romaniei la Londra (1940-1941) si apoi al legatiei romane din Lisabona (1941-1945), dupa instalarea fortata a comunismului la conducerea Romaniei se stabileste in Franta, la Paris, unde ramane pana in anul 1957, timp in care preda istoria religiilor mai intai la “Scoala Practica de Inalte Studii” (1945-1948), iar dupa aceea la Sorbona (1945-1957).
Sosit in Statele Unite la invitatia mai multor profesori si cercetatori ai istoriei religiilor in anul 1956, tine cursuri pana in anul 1957 cand accepta postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor dela Universitatea din Chicago, dela care datã se stabileste definitiv in aceasta tara.
Ca o recunoastere a savantului pentru marile sale merite aduse la studiul si cercetarea istoriei religiilor, catedra mai sus amintita a fost numita Catedra “Mircea Eliade” incepand cu anul 1985.
Autor a peste 1.500 de carti, eseuri si articole de specialitate, Mircea Eliade s’a bucurat de o atentie imensa in lumea cercetarilor, fiindu-i dedicate peste 500 de lucrari omagiale privind activitatea si personalitatea sa creatoare.
In Exil, a fondat si condus revista “Luceafarul” (Anul I, Nr. 1, Nov. 1948, Paris), colaborand activ si la alte reviste si ziare romanesti: “Fiinta Romaneasca”, “Cuvantul in Exil”, “Revista Scriitorilor Romani”, “Buletinul Bibliotecii Romane” (Freiburg), “Caete de dor”, s.a. Co-editor al revistei “History of Religions” aparuta la Chicago in anul 1957, Mircea Eliade si-a adus contributia in paginile multor reviste de specialitate straine, publicand numeroase studii de importanta majora la cunoasterea istoriei si a filosofiei religiilor. “Doctor Honoris Causa” al multor universitati din Franta, St. Unite, Anglia, Belgia, Argentina; Membru al Academiei belgiene, decorat cu “Legiunea de Onoare” in anul 1978.
Cea mai mare autoritate stiintifica in materie, lucrarile sale au aparut traduse in numeroase limbi ale lumii in multe editii consecutive (in Japonia de pilda, numai in cuprinsul a trei ani [1974-1977] au fost publicate 13 volume din opera autorului, adaugandu-li-se si un volum supliment intitulat “Studiile lui Eliade”).
Mircea Eliade s’a stins din viata in Chicago, la 22 Aprilie 1986, cu gandul la tara pe care a iubit-o si a purtat-o in inima in tot timpul vietii lui, si pe care nu a mai revazut-o niciodata dupa plecarea sa in strainatate in anul 1940, dar tanjind la gandul ca intr’o zi va fi eliberata din chingile asupritoare comuniste.
Mircea Eliade: UNIFORME DE GENERAL (nuvelã)
1)________
-In 1938, criticul literarar Octav Sulutiu scria astfel despre adancile preocupari ale lui Eliade: “Ce om remarcabil! De o fortã vitalã, extraordinarã…, de câte ori îl întalnesc sunt incitat spre lucru, scriind si studiind. Este un om care radiazã energie si excitã în jurul sãu. Poate oricând sã se dedice lui însusi; este el însusi. Mari proiecte are!…”

Noaptea de Sânziene
Am terminat de citit romanul „Noaptea de sânziene” de Mircea Eliade, ieri 14 aprilie 2010. Eliade l-a scris între anii 1948-1955. Este clar că i-a ţinut dorul de ţară treaz. Scriindu-l şi-a retrăit tinereţea bucureşteană din frământantul deceniu IV al începutului de veac XX. Mai precis anii 1932-1946, după care scriitorul a găsit o oportunitate să rămână în Franţa, la Paris, după câţiva ani în diplomaţie la Londra şi la Lisabona. Citind la roman am căutat şi alte surse tot timpul pe internet, şi nu sunt puţine. Aşa am aflat că sejurul lui lusitan se va fi prelungit şi după retragerea mandatului diplomtic, timp în care a scris o carte despre „dictatoirul” Salazar şi sistemul lu de conducere „corporatist”. Nu este nici o îndoială că Mircea Eliade a rămas cu nostalgia totalitarismului naţionalist, exacerbând cultul eroului mesianic nu neaparat „carismatic” cât eficient şi iubit de popor. Aşa va fi fost Salazar? Aşa va fi fost la noi, în tinereţea s, Căpitanul Gărzii „Arhanghelii Mihail şi Gavriil”, Corneliu Codreanu? Greu de ştiu şi mai greu de reconstituit, după prăbuşirea timpului ]n istorie, şi „teroarea istoriei” ce i-a urmat, pierderii războiului de nemţi, şi abandonării noastre în mâna Sovietelor stalinist, de către Occident.
De altfel, problema este pe larg dezbătută în „cel mai bun roman al meu” (aprecierea lui Eliade însuşi), şi de fapt şi în cele mai puternice pagini realiste ale naraţiunii, din prolixul roman, altfel, care relatează încercarea fugii filozofului Biriş şi prinderea lui la graniţă; pe urmă tortura ce i-a urmat, de a-i fi crezut că autorul însuşi a trăit acele scene şi paradoxuri inumane, securistice care i-a „reeducat” pe intelectualii români, câţi au mai supravieţuit torturii şi regimului de teminţă dură.
Probabil dialogul între cei plecaţi mai întâi şi cei ajunşi din urmă, ]n Occident, prin cine ştie ce tertipuri a continuat, dovadă descrierea interogatoriului luat de torţionari profesorului Biriş, care şi atunci când se dezice de Occident, mai tare îi înfurie pe anchetatorii diabolici…Învinuind Occidentul că ne-a abandonat pe mana unor sălbatici! Sigur că o carte scrisă pe cel puţin 700 de pagini este şi o frescă istorică, ar şi o încercare de „basm” mitologic, iniţiind în miezul ei, o poveste de dragoste cum numai la Eminescu s-a mai văzut, ca mod de gândire şi răsfrângere, unde Femeia, tratată axiologic este şi Inger, şi bărbatul Demon.Excegeţii lui Eliade spun că nu-i prima încercare a scriitorului-filosof de a trata femeia din latura ei absolută şi iniţiatică. Urmărind firul meandric, încâlcit, şi pe alocuri frânt, al iubirii lui Ştefan Viziru, eroul tutelar al „pădurii interzise” (tilul francez, şi în general occidental, al romanului eliadesc), faţă de Ileana, fata întâlnită la pădurea Băneasa, într-o zi a solstiţiului de vară, 23 iulie, a anului 1923, devenită obsesie de o viaţă, menire, „ursită”, superstiţie, asistăm la o desfacere a mitului „nopţii de sânziene” la români, cea mai lungă noapte a anului, „când se desfac cerurile” şi îţi poţi vedea ca-n palmă destiunul de azi şi din viitor…
Astfel, încât romanul este traversat de „vedenia” sau poate de „viziunea” unei maşini, în aceeaşi pădure care nu va fi alta decât aceeaşi, sau asemănătoare, în care cei doi iubiţi „ursiţi” unul altuia, se vor afla tot într-o zi a solstiţiului de vară, de data aceasta departe de ţară, în Franţa, dar într-o maşină adevărată,condusă de Ileana, şi care-i va duce de-a dreptul în „beattudinea” morţii… căci ce păşire „dincolo” mai dulce poate fi pentru doi îndrăgostiţi decât aluncarea în neant, privindu-se ochi în ochi „dulce şi nesăţios”. Sau cum ar zice iarăşi Eminescu în, „ Înger şi Demon”: „Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa7 Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,7 Câteodat,-deşi arare – se-ntâlnesc, şi ohii lor7 Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.7 Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,7 Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!7 Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -7 Se iubesc…Şi ce departe sunt deodată amândoi!”
La Mircea Eliade: „Aş vrea să ştii doar atât, începu din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii…”Iubitul meu” o mai auzi şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun..Dar îi orbiră farurile maşinii răsărite pe neaşteptate din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţinu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va i de-ajuns.”
E, într-alt fel, finalul poemului eminescian „Înger şi Demon”. Recitiţi-l!
ION MURGEANU

Florin Turcanu: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei
Autor: Cinabru
Una dintre cele mai asteptate carti, viu comentata in Romania inca de la aparitia editiei franceze (cred ca la un punct, cel putin la Universitatea Bucuresti, era cea mai discutata si dorita carte), publicata in romaneste la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupa 89, unul dintre cei mai bine vanduti autori romani, iar in buna parte succesul de la inceput al Humanitas-ului s-a datorat tocmai publicarii lucrarilor marilor interbelici, interzisi sau semi-interzisi pret de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrarile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce devenisera in comunism adevarate mituri (pentru ca avusesera sansa de a parasi tara la timp, spre deosebire de multi alti colegi de generatie), a aparut si interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii la adevarate rechizitorii, de la pagini superbe la insailari imbecile, acuzatoare sau dimpotriva cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, in periodice si volume, multi vazand in aceasta posibilitatea sansa unui inceput promitator de cariera. Puteai sa te faci remarcat scriind o mica biografie, normal ca in tonuri elogioase, a lui Noica, Tutea, Cioran, Vulcanescu, etc. Ceea ce a fost si bun, a fost si rau. Sa revenim insa, tangential, la Eliade.
Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate (morala) la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea, in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.
De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca era necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.
In privinta legaturilor lui Eliade cu miscarea legionara, pana la urma cea mai mare parte se stia deja, din cercurile legionare initial, apoi din “rechizitoriile” publicatiilor comuniste, desi rolul lui Eliade ca “sef de generatie” in “legionarizarea” tinerilor este mult supra-evaluat. Nu Eliade a fost cel care s-a apropiat la inceput de Garda, ci oameni precum Polihroniade, (ceea ce a dus la decesul irevocabil al Criterionului) viitorul istoric al religiilor fiind atras mult mai tarziu – ceea ce concorda cu informatiile din Jurnalul lui Sebastian – sub impresia facuta de Ioan Mota si mai ales de Corneliu Codreanu. Se va implica in campania electorala din 1937 – desi este inca neclar cat de mult – si se pare ca in caz de victorie ar fi primit un loc de deputat, va scrie in presa legionara (articole pe care mai tarziu le va dori uitate) si chiar va multiplica manifeste legionare. A crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.
Impresionant mi s-a parut ca Florin Turcanu nu doar il cunoaste si il intelege bine pe Eliade, in toate ipostazele sale, asa cum s-a lasat acesta cunoscut in scrierile sale si ale altora, dar are superba intuitie de a construi omul din spatele randurilor, pe cat de mult se poate. Nu este o demitizare, ci o punere in ordine, o categorizare, o lamurire a unor aspecte putin cunoscute, pornind de la scrierile lui Eliade, ale colegilor de generatie, studenti, prieteni si chiar adversari, presa, documente de arhiva, pagini inedite, etc, etc, etc. Infiorator nu este doar volumul bibliografic, cat faptul ca Florin Turcanu a mers mai departe si chiar a citit autorii care l-au fascinat pe Eliade, formandu-l in tinerete, si mai mult, i-a inteles si ii prezinta clar si interesant. De la inceputurile lui Eliade, adolescentul miop cu rezultate submediocre la scoala, adolescenta fascinata de lectura in celebra mansarda, primele scrieri, primele articole, anii in care Eliade devine “sef de generatie”, apropierea de Miscarea Legionara si carismaticul Corneliu Zelea Codreanu (sub influenta lui Nae Ionescu), saptamanile petrecute in lagar, parasirea Romaniei, razboiul petrecut departe si apoi triumful, cu urcusurile si coborasurile sale, teama lui Eliade ca va pierde totul din cauza optiunilor politice de tinerete (prizonierul istoriei), faima si in final, moartea profesorului – toate sunt prezentate suficient de clar, cu documente si logica, dar mai ales cu stil. In locul unei biografii seci, greoaie, sufocata de note si referinte care practic nu intereseaza, Turcanu a avut talentul de a nu scrie volume intregi, ci unul simplu – e adevarat, substantial – dar care spune esentialul. Iar pentru asta trebuie talent. A trasat cu aceeasi minutiozitatea scrierea marilor carti ale lui Eliade, dar si prieteniile, iubirile, deziluziile si victoriile acestuia. Suficient, dar nu prea mult. Exact cat trebuie.
“Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Pagina cu pagina. Si mai sunt multe de spus. O carte esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade.
Trebuia sa spun de la bun inceput ca Cinabru nu este un mare admirator al lui Eliade, fiind interesat mai curand de omul de stiinta si gazetarul Mircea Eliade decat de prozatorul si dramaturgul cu acelasi nume. Chestiune de gusturi, nimic mai mult.
Sursa: Cinabru