Maitreyi şi criticii săi interbelici de Mircea Handoca

După fulminantul succes (de critică şi public) al romanului Maitreyi, după obţinerea doctoratului în filozofie cu calificativul magna cum laudae, Mircea Eliade a fost numit asistent onorific al catedrei de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti.

în 1934 avea 27 de ani. I-au apărut atunci două romane: Lumina ce se stinge şi întoarcerea din rai, un "carnet de drum" (India) şi o carte de eseuri. A fost un an fast în care i s-au publicat peste o sută de articole.

întoarcerea din rai trebuia să fie cel de-al treilea volum al ediţiei critice îngrijite de mine şi de Mihai Dascal. Primul, Israel şi apele diavolului, fusese tipărit în 1994, cel de-al doilea, Maitreyi în 1996. Dar Editura Minerva a fost privatizată şi nu mai e interesată de editarea cărţilor lui Eliade, comilitonul meu a trecut în lumea umbrelor, aşa că m-am hotărât să creionez eu singur o parte din notele ce-ar fi putut figura în acceptarea critică a romanului.

Primele capitole au fost redactate în iunie 1931, în timp ce autorul se afla la Calcutta. Romanul, numit la început Victorii, apoi Petru şi Pavel, prezenta istoria familiei lui Francisc Anicet şi a celor doi fii ai săi, purtând numele primilor apostoli.

După înapoierea în ţară, Mircea Eliade va scrie dintr-o suflare Maitreyi, roman ce-i va aduce celebritatea. în vara anului 1933 reia vechiul manuscris, intitulându-l întoarcerea din rai. în varianta definitivă semnată la primele două sute de pagini consacrată lui Francisc Anicet şi felului cum decade şi i se destramă familia.

Iată cum explică autorul însuşi titlul romanului şi semnificaţia lui:
"întoarcerea din rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai "României Mari". împreună cu o parte a generaţiei mele trăisem adolescenţa şi prima tinereţe în această atmosferă şi euforie, încredere şi tembelism. Ştiam acum că acest "Rai" se afla undeva, în spatele nostru. îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, de fapt fusesem prima şi singura generaţie care se putuse bucura de "Raiul" instalat în 1919-1920. Evident, "Paradisul" acesta era de ordin spiritual: era pur şi simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom manifest în viaţa socială, economică sau politică". (Memorii, vol. I, Ed. Humanitas, 1991, p. 276.)

Cartea lui Eliade a fost comparată - încă de la apariţie cu Un om sfârşit de Giovanni Papini. în ce priveşte tehnica, predomină monologul interior, întrerupt din când în când de dialog. Este uşor de recunoscut procedeul lui A. Huxley şi J. Joyce. Minuţiozitatea analizelor ne face să ne gândim la în căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. Totuşi, indiferent de similitudinile ce s-au făcut şi se mai pot face, trebuie să subliniem, de la început, originalitatea scriitorului şi specificul românesc al cadrului, cât şi al tipologiei. Personajele romanului sunt intelectuali ce-şi pun întrebări, se zbuciumă şi se frământă. Căutările lor sunt sterile, viaţa este, pentru cei mai mulţi dintre ei, lipsită de sens şi idealuri. Tristeţea, deznădejdea, exasperarea sunt dominante. Lupta dintre generaţii, dragostea, sexualitatea, creaţia, sensul vieţii, moartea constituie câteva din temele discutate la cafeneaua Corso.

Scenele violente (siluirea servitoarei de către Emilian, a doamnei Dobridor de către Ilieş), realizate "în sine", insistă excesiv asupra amănuntelor "tehnice", autorul nesfiindu-se de eventualii lectori pudibonzi.

Pavel Anicet, personajul principal, este un tânăr blond cu o statură atletică, frumos, puternic şi fascinant. Deosebit de înzestrat, prevestea să devină un nume răsunător în publicistica şi cultura românească. Surprinzător însă, el încetase de câţiva ani să mai scrie şi chiar să mai citească. Acest Don Juan dorit şi râvnit iubeşte în acelaşi timp două femeie - pe Ghighi şi pe Una - fără să se fixeze asupra uneia din ele. Dorind singurătatea, frământându-se, nu vede decât o singură soluţie: sinuciderea. Moartea senină, fără suferinţă îi poate asigura libertatea. Ea este singura beatitudine. Sinuciderea lui Pavel exprimă tragedia propriei sale generaţii.

Prietenul său, David Dragu - pamfletar abstinent până la 26 de ani, posesor a două licenţe, corector de noapte la un ziar - e autorul unei "Etici" (care nu va apărea niciodată. Nu doreşte să parvină, nu-l interesează nici obţinerea unei slujbe onorabile. De fapt e şi el un ratat. Monologurile lui interioare ilustrează conflictul dintre generaţii.

Emilian - omul faptei - înscris la comunişti, ucide un gardian, apoi i se face frică şi fuge. Nu are nici o ideologie, fiindu-i indiferent dacă revoluţia este făcută de comunişti sau de naţionalişti. Dorea să se răzbune "contra bătrânilor, contra stârpiturilor". Lazarovici, Dobridor, Ciutariu îşi au problemele lor personale. Toţi fac parte din generaţia caracterizată cu exactitate de Vlădescu în termeni nu prea măgulitori: "E o sete de vulgaritate, de frondă şi murdărie în toţi tinerii de azi, incapabili de dialectică abstractă, o deplină opacitate faţă de sensurile raţionale; sunt toţi epataţi de filozofiile ieftine, de filozofia vieţii, de sisteme vitaliste, pragmatice, iraţionaliste. Nimeni căruia să-i placă într-adevăr dialectica, adevărurile pure, metafizica. Vorbesc toţi de experienţă, de trăire, de moarte - amestecă noţiunile acestea vagi, se mistifică, fac scandaluri de presă şi pretind că reprezintă spiritul nou... Ce incapacitate de gândire viguroasă, de ţinută intelectuală, de morală"...

Prima semnalare o găsim în presă la 30 august 1933. Ni se anunţă apariţia romanului Victorii de Mircea Eliade "la începutul lunii octombrie" (Facla). La 9 octombrie, rubrica Ce pregătesc scriitorii noştri din Rampa informa apariţia romanului Victorii "anul acesta". Aceeaşi revistă revine la 27 noiembrie 1933 cu precizarea: "Dl. Mircea Eliade lucrează la un roman în care este preocupat de generaţia nouă. Titlul este întoarcerea din rai." Credinţa (8 şi 23 decembrie 1933) şi Reporter (17 ianuarie 1934) comunică iminenta apariţie.

într-un interviu înainte ca romanul să se afle în librării, autorul însuşi divulgă unele amănunte: "Toată acţiunea romanului se petrece în câteva zile, în două generaţii deci. Partea I în douăsprezece ceasuri, partea a doua într-o zi, partea a treia între două zile. Se scurg luni între părţi şi se scurg ani între capitole." (România literară, nr. 89, 6 ianuarie 1934).

Revistele literare din ianuarie explică în numeroase note şi comentarii misterul "întârzierii". Cartea nu a căpătat "bunul de difuzare", deoarece a fost îndrăgită de cenzură. Unii gazetari presupun că motivul ar fi fost scenele erotice, alţii paginile referitoare la greva muncitorilor ceferişti de la Griviţa.

Cert e că în ziua apariţiei (9 februarie 1934) au fost cumpărate în Bucureşti peste o sută de exemplare.

După câteva zile, într-o convorbire cu Eliade, reporterul anonim care pune întrebările, scria în preambul că întoarcerea în rai ar fi putut, avea drept moto cuvintele "Foame, sex şi moarte. Dar un roman în care dragostea şi sexul apar mult mai dramatice, într-o experienţă mult mai substanţială decât în literatura obişnuită." (Reporter, nr. 10, 14 februarie 1934)

Prima recenzie o semnează Constantin Noica. Acesta citise cartea în manuscris:
"E o risipă de gânduri, probleme, momente epice, teme, tipi şi lucruri cum ni se pare că n-a mai întâlnit literatura noastră. Numai un om bogat şi atât de neobosit ca Eliade putea să încerce această carte mare, hotărât mare." (Convorbiri literare, februarie 1934)
Marii noştri critici literari interbelici au subliniat autenticitatea romanului şi talentul tânărului autor.

Pompiliu Constantinescu remarca într-un elogios articol, printre altele: "Este aici un Mircea Eliade familiar, discursiv, disociativ şi imaginativ, senzual şi ascetic, orgolios, uman şi dispreţuitor. Cu alte cuvinte o diversitate care antrenează, surprinde, nedumereşte, interesează sau dezamăgeşte. Ai adesea impresia că faptele povestite, substanţa epică a romanului sunt numai pretexte de ideologie. S-ar putea stabili atât ca analogii între reflexiile din întoarcerea din rai şi Solilocvii sau unele din Fragmentele nefilozofice (Vremea, 3 martie 1934).

întoarcerea din rai e într-adevăr un roman livresc. Nu numai numele şi ideea filozofilor mişună (Platon, Socrate, Plutarch, Freud, Chestov, Croce). Sunt amintiţi scriitori din diferite ţări, epoci şi concepţii: Dante, Papini, Wilde, Pirandello, Baudelaire, Carlyle, Shaw, Proust, Eminescu, Iorga. Nu lipsesc nici compozitori celebri: Debussy, Glinka Smetana, Ceaikovski, Mozart etc.

Revenind la recenzia lui Pompiliu Constantinescu, mai reţin o singură observaţie finală: "Cei mai mulţi din eroii individualizaţi par a fi feţe unei aceleaşi prisme; depinde de cum te aşezi în perspectivă. O prezenţă implicată a scriitorului în fiecare fapt, în fiecare gest al tipului aparent divers reduce la un fel de unitate în diversitatea lor."

Asemănătoare este concluzia lui Ion Chinezu: "în toate personajele acestui roman trebuie văzut Mircea Eliade. Toate aceste personaje nu sunt decât ipostazele diferite ale aceluiaşi om al timpului său". (Gând românesc, nr. 3, martie 1934)

într-o conferinţă rostită la Radio Bucureşti Perpessicius sintetizează esenţialul şi-şi exprimă simpatia faţă de indiscutabilele merite ale autorului: "Obsedată de sexualism şi de metafizică, plină de contradicţii ca orice organism viu, cu izbânzi şi înfrângeri, generaţia tânără din romanul lui Mircea Eliade este mediul cel mai prielnic dramelor de conştiinţă. Şi întoarcerea din rai este o suită de astfel de drame, fie că unii din eroi se pierd în gestul participării la revoluţie, alţii se predau celui mai asfixiant conformism, iar alţii pentru care viaţa n-a însemnat decât iubire îşi află izbăvirea în moarte şi sinucidere. Este în romanul lui Mircea Eliade un amestec aşa de puternic de contemporaneitate românească şi de aluviuni exotice, de dialectică obsedantă şi de preţios material omenesc, încât nu ştim dacă impresia de filtru tulburător pe care ţi-o lasă lectura acestui roman se datoreşte atmosferei şi lumii ce zugrăveşte sau artei scriitorului." (Opere, vol. 7, p. 37.)

Şerban Cioculescu - deşi aflat pe poziţii ideologice diferite faţă de Eliade - a elogiat atât Isabel şi apele diavolului, cât şi Maitreyi. Cronica literară a întoarcerii din rai debutează şi ea cu superlative: "Dl Mircea Eliade este cineva prin talent, inteligenţă şi cultură (termeni care nu se exclud, dar nici nu se întrunesc laolaltă obişnuit." (Adevărul, 11 martie 1934.)

Enumerând meritele de construcţie şi tipologie ale acestui roman cerebral, Şerban Cioculescu e neiertător şi enumeră peste 30 de neglijenţe stilistice indicând paginile respective.
Ex: de acord: cu cât va fi mai mulţi morţi

îi vine şi lui lacrimi în ochi confuzia de cuvinte, improprietăţi de termeni, incorectitudinea unor neologisme, folosirea greşită a prepoziţiilor, neconcordanţa timpurilor. E ceva "năucitor" - scrie recenzentul.

Pentru "culoarea locală" îmi permit să adaug alte câteva alăturări de cuvinte, mai "deranjante" decât banalele cacofonii: "îi fu teamă" (de 4 ori)... "Pavel fu tentat".

îmi închipui râsul în cascadă a lui Şerban Cioculescu citind exemplele mele.

Concluzia articolului lui Şerban cel Rău e însă net favorabilă. Nu sunt fraze convenţionale, ci ele reprezintă sincera convingere a marelui critic, cu care sunt de acord: "întoarcerea din rai e o carte desigur foarte interesantă, vioaie, cerebrală în structura ei fără uscăciune, însufleţite de o pasiune netăgăduită. Deşi nerealizată ca frescă, îngăduie aşteptări îndreptăţite în evoluţia viitoare a romancierului".

E posibil ca unele obiecţii ale criticului să fie erori de tipar. Neîndoielnic însă: Eliade nu a fost un stilist desăvârşit. în primele lui scrieri inadvertenţele şi greşelile de limbă se ţin lanţ.

După "lecţia" dată de Şerban Cioculescu, în anul următor, bunul lui prieten, Constantin Noica i-a scris o scrisoare în care... a pescuit câteva zeci de greşeli de gramatică şi stil din Huliganii (Am reprodus acest text, datat 17 decembrie 1935 în volumul al III-lea din Mircea Eliade şi corespondenţii săi, pp. 221-224).

Zguduit de lista lui Şerban Cioculescu şi mai apoi de cea a lui Dinu Noica, tânărul romancier a fost mai atent, a reflectat şi s-a conformat întru totul regulilor ortografiei, punctuaţiei şi stilisticii.

Octav Şuluţiu face o comparaţie între personajele Maitreyi şi Ghighi "fecioara provincială a cărei iubire e tot atât de mistuitoare ca şi a bengalezei şi care sfârşeşte tot atât de dureros ca şi ea. Dar Ghighi e privită cu totul din afară, e desentimentalizată, pentru că în întoarcerea din rai autorul e pe drumul obiectivizării, al epicizării, al dezintoxicării de lirism. întoarcerea din rai e pe punctul de întretăiere a două tragedii: una individuală, a lui Pavel Anicet, şi alta colectivă, a generaţiei noi. Mircea Eliade a pus în acest roman generaţia tânără în faţa tuturor problemelor: în faţa existenţei materiale, a politicii, a acţiunii, a sexualităţii, a ştiinţei, a credinţei, a creaţiei şi, în sfârşit, a existenţei metafizice. în lupta pe care o dă cu aceste realităţi, generaţia este învinsă". (Reporter, 28 februarie 1934.)

Dan Petraşincu se opreşte asupra fervorii personajelor posedate de idei, cu toate deosebirile aparente dintre ele. Neliniştea şi nerealizarea le caracterizează.

Recenzentul consideră scenele violului servitoarei şi descrierea grevei ceferiştilor drept paginile cele mai reuşite ale cărţii. E de părere însă că se resimte influenţa cărţii lui André Malraux La condition humaine.
într-un alt articol, Dan Petraşincu se referă la caracterul sterp al acestei generaţii îmbătrânită prematur spiritualiceşte. "Prin abuzul de şestovism, nietzscheienism şi kirckegaardianism şi combinaţii proprii îşi ratează inteligenţa creatoare." (Vitrina literară, 11 martie 1934.)

Şi Al. Talex consideră că toţi eroii acestei cărţi sunt posedaţi de gânduri "care le năvălesc închipuirea, clădind situaţii, tranşând conflictele, în timp ce realitatea se scurge amorfă şi neschimbată... Toţi îşi regretă gândurile de îndată ce şi le mărturisesc: Fie că simt inutilul din strădania confesiunii. Fie că simt înşelarea din exprimare." (Litere, nr. 5, martie 1934)

Petru Comarnescu scrie trei eseuri despre iubire şi exasperare, doctorul Justin Neuman face docte aprecieri psihologice asupra luptei dintre generaţii, iar Camil Baltazar vorbeşte despre autenticitatea romanului lui Eliade. Tot în 1934 peste 20 de publicişti, mai mult sau mai puţin importanţi recenzează entuziasmându-se de întoarcerea din rai (Emil Gulian, Iulian Vesper, Mihail Ilovici, E. Grozie, Dragoş Vrânceanu, Nicolae Roşu, C. Daniilescu, Nicolae Ursu, Ion Cantacuzino, Mihai Chirnoagă, Alfon, Adania, Pericle Martinescu, Aida Vrion, Lotar Rădăceanu, Constant D. Ionescu, Alexandru Bărbat, Ion Marinescu, Ovidiu Papadima).

Dintre numele mai puţin sonore care au făcut observaţii incitante şi originale despre întoarcerea din rai mă opresc la Graziella Sotiriu. Desprind - fără comentarii -două pasaje dintr-o amplă analiză a romanului:
"E o dramă metafizică desfăşurată în scenete de film interior, al căror cuprins psihologic depăşeşte la un moment dat cadrele generaţiei contemporane pentru a se afunda în straturi de etern omenesc, acolo unde gândirea lui David sau Pavel se poate întâlni cu frământarea lui Hamlet şi a tuturor înaintaşilor săi milenari, care au aceleaşi posibilităţi omeneşti, în faţa aceleiaşi absurde existenţe şi-au pus aceeaşi întrebare: "La ce bun?"

Din mănunchiul de tineri porniţi să înfrunte viaţa sub crucea gândirii, fiecare caută să evadeze cum poate: Emilian în social, Eleazar în credinţă, David mai întâi în asceză apoi în cotidian. Singur Pavel, consecvent duce experienţa la capăt, în moarte"...

Şi-acum finalul (alături de regretul că n-am reprodus decât a zecea parte din eseul acelei doamne care nu figurează în istoria literaturii române):
"Ne e foame de autenticitate şi pentru că în ultima carte a lui Mircea Eliade găsim acest filon viguros, închidem ochii la sâcâielile formei, la corespondenţa anarhică a timpurilor, la asperităţile inevitabile stilului de pionier - chiar şi la ilustraţia absurdă a copertei, unde cuvântul "Rai" serveşte drept cache-sexe". (Viaţa literară, nr. 156, 25 februarie 1934.)

Autoarea - studentă la Litere - în nemăsurata ei veneraţie faţă de magistru e totuşi maliţioasă faţă de incongruenţe şi nu alunecă în hageografie.

Judecăţile de valoare ale exegeţilor diferă atunci când discută anumite pasaje ale romanului. Sinuciderea din final a lui Pavel Anicet e considerată de Dan Petraşincu nejustificată psihologic. Spre deosebire de el, Octav Şuluţiu pledează susţinând caracterul ei autohton:
"Ea nu e izvorâtă dintr-o deznădejde nemotivată, ca a eroilor slavi, nici dintr-o deznădejde sentimentală ca a eroilor occidentali, nici dintr-o patologie sufletească sau intelectuală, nici din actul gratuit gidian, ci dintr-o concepţie asupra morţii, dintr-o hotărâre sănătoasă şi bine premeditată. Moartea lui Pavel este moartea păstorului din Mioriţa. E moarte acceptată resemnat şi senin. Să nu se creadă că mă contrazic. Pavel se sinucide, dar nu face un act de voinţă mai mare decât al păstorului din Mioriţa. Hotărârea lui e intelectuală. Păstorul din Mioriţa ar fi putut tot atât de bine să se apere, să fugă, iar nu să accepte moartea. Dar o acceptă pentru că o vede ca o legătură cu totul, o logodire cu unitatea. Pavel se resemnează în sensul că-şi acceptă destinul. Dar şi el, ca şi păstorul, vede în moarte un sens, o cufundare în tot, în unitate. Iată cum sinuciderea lui Pavel luminează sensul metafizic al Mioriţei. Şi în acest fapt stă cea mai de seamă superioritate a romanului."

Sinuciderea lui Pavel e singurul lucru discutat de alt exeget. Datorită finalului cărţii Eliade e numit "romancier al degradării tineretului." E o afirmaţie ridicolă!

Recenzia respectivă a lui Ilie Constantinovski este scrisă patru ani după apariţia întoarcerii din rai. în acest interval în societatea românească au avut loc fapte reprobabile: asasinatele legionare ale aşa-numitelor "echipe ale morţii". Cine e vinovat de aceasta? Autorul unei cărţi scrise în 1934.

Insinuarea, politizarea, lecţia despre felul cum trebuie înfruntată moartea "la nevoie" constituie esenţialul prezentării unei opere literare: "Dacă înainte de organizarea "echipelor morţii" eroii trişti ai "tinerei generaţii" erau copleşiţi de sentimentul morţii, găsind într-însa suprema "eliberare" din această lume, care nu le-a oferit decât suferinţă şi dorinţe nerealizate, dacă Pavel Anicet se sinucide, aproape fericit, crezând că şi-a creat o moarte fără disperare... o moarte senină... Odată cu organizarea şi creşterea cuiburilor se schimbă numai termenii şi sentimentul "morţii salvatoare" este servit tineretului...

în Apus, ca şi în Răsărit şi în Extremul Orient milioanele de tineri cresc cu totul în alt spirit decât cel preconizat de ideologia "depăşirii materiei". Aceşti tineri vor înfrunta la nevoie moartea, după cum o primesc şi astăzi în ţările invadate de armatele agresorilor... Acest lucru îl fac însă pentru triumful vieţii şi distrugerea tuturor acelora care o urăsc şi o ameninţă". (Viaţa Românească nr. 6, mai-iunie-iulie 1938.)

Toate cele patru pagini sunt scrise în aceeaşi tonalitate. Am vrut să aflu cine e autorul unui text care folosea asemenea instrumente de lucru. încercând să mă documentez asupra creaţiei ipochimenului mi-a fost imposibil. Zadarnic am căutat în istoriile literare, în bibliografiile publicaţiilor interbelice, în fişierele Bi­bliotecii Academiei. Numele lui Ilie (Ilya) Constanti­novski nu figurează nicăieri. Până la urmă "misterul" a fost dezlegat. Am găsit informaţii în Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu (p. 359):
"Faimosul spion sovietic Ilya Constantinovski, fost student la Bucureşti din 1935 până în 1940, revenit în ţară imediat după 23 august 1944 cu grad de colonel NKVD, fiind apoi, către sfârşitul lui 1950, şef al informaţiilor pe întreaga Românie."

Atacurile împotriva scriitorului în acel nefericit an 1938 fuseseră precedate de incisive chemări: "Cer solidarizarea cetitorilor, a purtătorilor de condei, a profesorilor împotriva acestui şarlatan cultural". (Lumea românească nr. 273, 4 martie 1938.)

A fost cooptat la lapidare şi aparatul punitiv. La începutul lui mai 1938 eroul nostru îi relata lui Cezar Petrescu ce i se întâmplă:
"Eu şi familia mea suntem necontenit păziţi de agenţi de şase săptămâni. Cinci descinderi şi percheziţii, descindere la proprietari, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soţia şi copilul nostru nu au somn. De cinci zile de când au venit să "mă ridice" - fără mandat, fireşte - eu sunt fugărit ca un vânat de lux din casă în casă, din gară în gară, din oraş în oraş" (originalul la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise S 1/3 DCCXCVII, publicat în vol. II de Corespondenţă Mircea Eliade Europa, Asia, America, Ed. Humanitas, 2001, p. 408.

în acest context mă întreb: cine i-a inspirat lui Ilie Constantinovski articolul pentru Viaţa Românească?