Maitreyi este un roman erotic, realist scris de Mircea Eliade. A fost pentru prima oară publicat în 1933 şi s-a bucurat de popularitate în întreaga lume, fiind tradus în multe limbi (franceză, engleză etc.).
Este considerat de exegeţi un „roman al autenticităţii”, existând 3 niveluri ale scriiturii:

• jurnalul naratorului, care povesteşte evenimentele legate de viaţa sa din India, de Dasgupta şi Maitreyi;
• însemnările ulterioare făcute de narator, infirmând sau confirmând primele impresii;
• confesiunea făcută de narator după ce acţiunea s-a consumat.

Eroina romanului, Maitreyi Devi, fiica unui mare filozof indian, Surendranath Dasgupta, trăieşte o dragoste mistică, s-ar putea spune, cu autorul cărţii.
Acţiunea are loc în Calcutta anilor 1930, Eliade (Allan) locuind în casa lor, ca „ucenic” al acestui savant. Deşi la început el nu simte decât repulsie pentru Maitreyi, se îndrăgosteşte iremediabil de aceasta. Fata îi impărtăşeşte sentimentele dar nu îi mărturiseşte dragostea, aceasta reflectându-se în faptele sale.
Romanul introduce cititorul în lumea fascinantă a Indiei, a obiceiurilor şi a tradiţiilor orientale. Dasgupta refuză căsătoria lor, alungându-l pe Eliade, care, îndurerat, se refugiază în Himalaya pentru o vreme ca pustnic, în timp ce Maitreyi este supusă pedepselor crudului ei tată, după care măritată forţat.
În 1972, la întâlnirea dintre Maitreyi Devi (devenită o cunoscută poetă indiană) şi reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, aceasta află de romanul în care — pretinde ea — i-a fost stricată reputaţia şi practic a fost dezvelită în faţa întregii lumi. Neagă vehement întâlnirile dintre Eliade şi ea, noaptea pe care acesta o prezintă în romanul său, şi îl condamnă pe acesta că a fugit în faţa tatălui său. Maitreyi Devi scrie şi ea la rândul său un roman răspuns, intitulat Dragostea nu moare, în care îşi prezintă trăirile. Acest roman însă este de fapt scris pentru a îndrepta „o reputaţie şifonată”, pentru a şterge impresiile lumii după parcurgerea romanului lui Eliade, despre care spune că ce a simţit el nu era dragoste.
Mai târziu, sora acesteia (motivul pentru care Dasgupta a aflat de cei doi) îl condamnă pe Eliade şi spune că era doar un pierde-vară.
Maitreyi vine în România la invitaţia Uniunii Scriitorilor şi vizitează pe mama şi sora lui Eliade. Îl vizitează pe Eliade la Chicago, unde trăia orb, şi îşi exprimă repulsia faţă de cartea scrisă de el. Maitreyi moare în 1990.
Romanul românesc trebuie citit împreună cu cel scris de eroină. Însă It does not die - titlul în engleză - nu poate fi comparat cu cel al lui Eliade care conţine un mesaj profund, real. Acest mesaj este unul bazat pe jurnalul autorului, o poveste cutremurătoare care dă cititorului lacrimi, în timp ce cel al indiencei este doar o mărturie care nu poate fi luată în întregime ca reală, pentru că este scrisă sub impulsul unor amintiri şi al furiei prezentării ei în faţa lumii întregi.
Eliade a rămas marcat pentru toată viaţa de Maitreyi, numindu-se până la moarte indian.
http://www.wattpad.com/296074-maitreyi-devi-dragostea-nu-moare
http://www.agenda.ro/news/news/26301/dragostea-nu-moare-de-maitreyi-devi.html
http://www.recenziicarti.ro/47/dragostea-nu-moare-maitreyi-devi/
http://light-silver.blogspot.com/2010/05/8-dragostea-nu-moare-maitreyi-devi.html
http://www.bookblog.ro/biografii-si-memorii/dragostea-nu-moare/

India

După cultura italiană, filozofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la Bucureşti (locuieşte între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice. Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.





Despre romanul său Maitreyi
Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea, inerent diferită şi chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor.  Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit generaţii de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menţionat este faptul că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevărat, până în 1990, în ţara Vedelor şi a Upanişadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, şi se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, şi avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi şi reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a "declanşat" scrierea unei noi cărţi: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăşi eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în bengali, a fost tradus şi publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul şi în mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor şi simbolurilor. Coloana vertebrală a cărţii de faţă este însă relatarea cu autenticitate şi cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii împărtăşite şi destrămarea ei.
Mircea şi Amrita (din Dragostea nu moare), ca şi Allan şi Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă şi română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeaşi cale a consacrării universale.
http://cartielectronice.blogspot.com/2010/06/citeste-cartea-india-de-mircea-eliade.html
http://inlovedindia.wordpress.com/2010/12/06/mircea-eliade/
http://www.cartidownload.ro/Opere_fundamentale/232/Mircea_Eliade_-_India

Maitreyi şi criticii săi interbelici de Mircea Handoca

După fulminantul succes (de critică şi public) al romanului Maitreyi, după obţinerea doctoratului în filozofie cu calificativul magna cum laudae, Mircea Eliade a fost numit asistent onorific al catedrei de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu de la Universitatea din Bucureşti.

în 1934 avea 27 de ani. I-au apărut atunci două romane: Lumina ce se stinge şi întoarcerea din rai, un "carnet de drum" (India) şi o carte de eseuri. A fost un an fast în care i s-au publicat peste o sută de articole.

întoarcerea din rai trebuia să fie cel de-al treilea volum al ediţiei critice îngrijite de mine şi de Mihai Dascal. Primul, Israel şi apele diavolului, fusese tipărit în 1994, cel de-al doilea, Maitreyi în 1996. Dar Editura Minerva a fost privatizată şi nu mai e interesată de editarea cărţilor lui Eliade, comilitonul meu a trecut în lumea umbrelor, aşa că m-am hotărât să creionez eu singur o parte din notele ce-ar fi putut figura în acceptarea critică a romanului.

Primele capitole au fost redactate în iunie 1931, în timp ce autorul se afla la Calcutta. Romanul, numit la început Victorii, apoi Petru şi Pavel, prezenta istoria familiei lui Francisc Anicet şi a celor doi fii ai săi, purtând numele primilor apostoli.

După înapoierea în ţară, Mircea Eliade va scrie dintr-o suflare Maitreyi, roman ce-i va aduce celebritatea. în vara anului 1933 reia vechiul manuscris, intitulându-l întoarcerea din rai. în varianta definitivă semnată la primele două sute de pagini consacrată lui Francisc Anicet şi felului cum decade şi i se destramă familia.

Iată cum explică autorul însuşi titlul romanului şi semnificaţia lui:
"întoarcerea din rai însemna pierderea beatitudinii, a iluziilor şi a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai "României Mari". împreună cu o parte a generaţiei mele trăisem adolescenţa şi prima tinereţe în această atmosferă şi euforie, încredere şi tembelism. Ştiam acum că acest "Rai" se afla undeva, în spatele nostru. îl pierdusem înainte de a ne fi dat seama că-l cunoscusem, de fapt fusesem prima şi singura generaţie care se putuse bucura de "Raiul" instalat în 1919-1920. Evident, "Paradisul" acesta era de ordin spiritual: era pur şi simplu beatitudinea rezultată din împlinirea unui ideal colectiv. Nu presupunea nici un sindrom manifest în viaţa socială, economică sau politică". (Memorii, vol. I, Ed. Humanitas, 1991, p. 276.)

Cartea lui Eliade a fost comparată - încă de la apariţie cu Un om sfârşit de Giovanni Papini. în ce priveşte tehnica, predomină monologul interior, întrerupt din când în când de dialog. Este uşor de recunoscut procedeul lui A. Huxley şi J. Joyce. Minuţiozitatea analizelor ne face să ne gândim la în căutarea timpului pierdut de Marcel Proust. Totuşi, indiferent de similitudinile ce s-au făcut şi se mai pot face, trebuie să subliniem, de la început, originalitatea scriitorului şi specificul românesc al cadrului, cât şi al tipologiei. Personajele romanului sunt intelectuali ce-şi pun întrebări, se zbuciumă şi se frământă. Căutările lor sunt sterile, viaţa este, pentru cei mai mulţi dintre ei, lipsită de sens şi idealuri. Tristeţea, deznădejdea, exasperarea sunt dominante. Lupta dintre generaţii, dragostea, sexualitatea, creaţia, sensul vieţii, moartea constituie câteva din temele discutate la cafeneaua Corso.

Scenele violente (siluirea servitoarei de către Emilian, a doamnei Dobridor de către Ilieş), realizate "în sine", insistă excesiv asupra amănuntelor "tehnice", autorul nesfiindu-se de eventualii lectori pudibonzi.

Pavel Anicet, personajul principal, este un tânăr blond cu o statură atletică, frumos, puternic şi fascinant. Deosebit de înzestrat, prevestea să devină un nume răsunător în publicistica şi cultura românească. Surprinzător însă, el încetase de câţiva ani să mai scrie şi chiar să mai citească. Acest Don Juan dorit şi râvnit iubeşte în acelaşi timp două femeie - pe Ghighi şi pe Una - fără să se fixeze asupra uneia din ele. Dorind singurătatea, frământându-se, nu vede decât o singură soluţie: sinuciderea. Moartea senină, fără suferinţă îi poate asigura libertatea. Ea este singura beatitudine. Sinuciderea lui Pavel exprimă tragedia propriei sale generaţii.

Prietenul său, David Dragu - pamfletar abstinent până la 26 de ani, posesor a două licenţe, corector de noapte la un ziar - e autorul unei "Etici" (care nu va apărea niciodată. Nu doreşte să parvină, nu-l interesează nici obţinerea unei slujbe onorabile. De fapt e şi el un ratat. Monologurile lui interioare ilustrează conflictul dintre generaţii.

Emilian - omul faptei - înscris la comunişti, ucide un gardian, apoi i se face frică şi fuge. Nu are nici o ideologie, fiindu-i indiferent dacă revoluţia este făcută de comunişti sau de naţionalişti. Dorea să se răzbune "contra bătrânilor, contra stârpiturilor". Lazarovici, Dobridor, Ciutariu îşi au problemele lor personale. Toţi fac parte din generaţia caracterizată cu exactitate de Vlădescu în termeni nu prea măgulitori: "E o sete de vulgaritate, de frondă şi murdărie în toţi tinerii de azi, incapabili de dialectică abstractă, o deplină opacitate faţă de sensurile raţionale; sunt toţi epataţi de filozofiile ieftine, de filozofia vieţii, de sisteme vitaliste, pragmatice, iraţionaliste. Nimeni căruia să-i placă într-adevăr dialectica, adevărurile pure, metafizica. Vorbesc toţi de experienţă, de trăire, de moarte - amestecă noţiunile acestea vagi, se mistifică, fac scandaluri de presă şi pretind că reprezintă spiritul nou... Ce incapacitate de gândire viguroasă, de ţinută intelectuală, de morală"...

Prima semnalare o găsim în presă la 30 august 1933. Ni se anunţă apariţia romanului Victorii de Mircea Eliade "la începutul lunii octombrie" (Facla). La 9 octombrie, rubrica Ce pregătesc scriitorii noştri din Rampa informa apariţia romanului Victorii "anul acesta". Aceeaşi revistă revine la 27 noiembrie 1933 cu precizarea: "Dl. Mircea Eliade lucrează la un roman în care este preocupat de generaţia nouă. Titlul este întoarcerea din rai." Credinţa (8 şi 23 decembrie 1933) şi Reporter (17 ianuarie 1934) comunică iminenta apariţie.

într-un interviu înainte ca romanul să se afle în librării, autorul însuşi divulgă unele amănunte: "Toată acţiunea romanului se petrece în câteva zile, în două generaţii deci. Partea I în douăsprezece ceasuri, partea a doua într-o zi, partea a treia între două zile. Se scurg luni între părţi şi se scurg ani între capitole." (România literară, nr. 89, 6 ianuarie 1934).

Revistele literare din ianuarie explică în numeroase note şi comentarii misterul "întârzierii". Cartea nu a căpătat "bunul de difuzare", deoarece a fost îndrăgită de cenzură. Unii gazetari presupun că motivul ar fi fost scenele erotice, alţii paginile referitoare la greva muncitorilor ceferişti de la Griviţa.

Cert e că în ziua apariţiei (9 februarie 1934) au fost cumpărate în Bucureşti peste o sută de exemplare.

După câteva zile, într-o convorbire cu Eliade, reporterul anonim care pune întrebările, scria în preambul că întoarcerea în rai ar fi putut, avea drept moto cuvintele "Foame, sex şi moarte. Dar un roman în care dragostea şi sexul apar mult mai dramatice, într-o experienţă mult mai substanţială decât în literatura obişnuită." (Reporter, nr. 10, 14 februarie 1934)

Prima recenzie o semnează Constantin Noica. Acesta citise cartea în manuscris:
"E o risipă de gânduri, probleme, momente epice, teme, tipi şi lucruri cum ni se pare că n-a mai întâlnit literatura noastră. Numai un om bogat şi atât de neobosit ca Eliade putea să încerce această carte mare, hotărât mare." (Convorbiri literare, februarie 1934)
Marii noştri critici literari interbelici au subliniat autenticitatea romanului şi talentul tânărului autor.

Pompiliu Constantinescu remarca într-un elogios articol, printre altele: "Este aici un Mircea Eliade familiar, discursiv, disociativ şi imaginativ, senzual şi ascetic, orgolios, uman şi dispreţuitor. Cu alte cuvinte o diversitate care antrenează, surprinde, nedumereşte, interesează sau dezamăgeşte. Ai adesea impresia că faptele povestite, substanţa epică a romanului sunt numai pretexte de ideologie. S-ar putea stabili atât ca analogii între reflexiile din întoarcerea din rai şi Solilocvii sau unele din Fragmentele nefilozofice (Vremea, 3 martie 1934).

întoarcerea din rai e într-adevăr un roman livresc. Nu numai numele şi ideea filozofilor mişună (Platon, Socrate, Plutarch, Freud, Chestov, Croce). Sunt amintiţi scriitori din diferite ţări, epoci şi concepţii: Dante, Papini, Wilde, Pirandello, Baudelaire, Carlyle, Shaw, Proust, Eminescu, Iorga. Nu lipsesc nici compozitori celebri: Debussy, Glinka Smetana, Ceaikovski, Mozart etc.

Revenind la recenzia lui Pompiliu Constantinescu, mai reţin o singură observaţie finală: "Cei mai mulţi din eroii individualizaţi par a fi feţe unei aceleaşi prisme; depinde de cum te aşezi în perspectivă. O prezenţă implicată a scriitorului în fiecare fapt, în fiecare gest al tipului aparent divers reduce la un fel de unitate în diversitatea lor."

Asemănătoare este concluzia lui Ion Chinezu: "în toate personajele acestui roman trebuie văzut Mircea Eliade. Toate aceste personaje nu sunt decât ipostazele diferite ale aceluiaşi om al timpului său". (Gând românesc, nr. 3, martie 1934)

într-o conferinţă rostită la Radio Bucureşti Perpessicius sintetizează esenţialul şi-şi exprimă simpatia faţă de indiscutabilele merite ale autorului: "Obsedată de sexualism şi de metafizică, plină de contradicţii ca orice organism viu, cu izbânzi şi înfrângeri, generaţia tânără din romanul lui Mircea Eliade este mediul cel mai prielnic dramelor de conştiinţă. Şi întoarcerea din rai este o suită de astfel de drame, fie că unii din eroi se pierd în gestul participării la revoluţie, alţii se predau celui mai asfixiant conformism, iar alţii pentru care viaţa n-a însemnat decât iubire îşi află izbăvirea în moarte şi sinucidere. Este în romanul lui Mircea Eliade un amestec aşa de puternic de contemporaneitate românească şi de aluviuni exotice, de dialectică obsedantă şi de preţios material omenesc, încât nu ştim dacă impresia de filtru tulburător pe care ţi-o lasă lectura acestui roman se datoreşte atmosferei şi lumii ce zugrăveşte sau artei scriitorului." (Opere, vol. 7, p. 37.)

Şerban Cioculescu - deşi aflat pe poziţii ideologice diferite faţă de Eliade - a elogiat atât Isabel şi apele diavolului, cât şi Maitreyi. Cronica literară a întoarcerii din rai debutează şi ea cu superlative: "Dl Mircea Eliade este cineva prin talent, inteligenţă şi cultură (termeni care nu se exclud, dar nici nu se întrunesc laolaltă obişnuit." (Adevărul, 11 martie 1934.)

Enumerând meritele de construcţie şi tipologie ale acestui roman cerebral, Şerban Cioculescu e neiertător şi enumeră peste 30 de neglijenţe stilistice indicând paginile respective.
Ex: de acord: cu cât va fi mai mulţi morţi

îi vine şi lui lacrimi în ochi confuzia de cuvinte, improprietăţi de termeni, incorectitudinea unor neologisme, folosirea greşită a prepoziţiilor, neconcordanţa timpurilor. E ceva "năucitor" - scrie recenzentul.

Pentru "culoarea locală" îmi permit să adaug alte câteva alăturări de cuvinte, mai "deranjante" decât banalele cacofonii: "îi fu teamă" (de 4 ori)... "Pavel fu tentat".

îmi închipui râsul în cascadă a lui Şerban Cioculescu citind exemplele mele.

Concluzia articolului lui Şerban cel Rău e însă net favorabilă. Nu sunt fraze convenţionale, ci ele reprezintă sincera convingere a marelui critic, cu care sunt de acord: "întoarcerea din rai e o carte desigur foarte interesantă, vioaie, cerebrală în structura ei fără uscăciune, însufleţite de o pasiune netăgăduită. Deşi nerealizată ca frescă, îngăduie aşteptări îndreptăţite în evoluţia viitoare a romancierului".

E posibil ca unele obiecţii ale criticului să fie erori de tipar. Neîndoielnic însă: Eliade nu a fost un stilist desăvârşit. în primele lui scrieri inadvertenţele şi greşelile de limbă se ţin lanţ.

După "lecţia" dată de Şerban Cioculescu, în anul următor, bunul lui prieten, Constantin Noica i-a scris o scrisoare în care... a pescuit câteva zeci de greşeli de gramatică şi stil din Huliganii (Am reprodus acest text, datat 17 decembrie 1935 în volumul al III-lea din Mircea Eliade şi corespondenţii săi, pp. 221-224).

Zguduit de lista lui Şerban Cioculescu şi mai apoi de cea a lui Dinu Noica, tânărul romancier a fost mai atent, a reflectat şi s-a conformat întru totul regulilor ortografiei, punctuaţiei şi stilisticii.

Octav Şuluţiu face o comparaţie între personajele Maitreyi şi Ghighi "fecioara provincială a cărei iubire e tot atât de mistuitoare ca şi a bengalezei şi care sfârşeşte tot atât de dureros ca şi ea. Dar Ghighi e privită cu totul din afară, e desentimentalizată, pentru că în întoarcerea din rai autorul e pe drumul obiectivizării, al epicizării, al dezintoxicării de lirism. întoarcerea din rai e pe punctul de întretăiere a două tragedii: una individuală, a lui Pavel Anicet, şi alta colectivă, a generaţiei noi. Mircea Eliade a pus în acest roman generaţia tânără în faţa tuturor problemelor: în faţa existenţei materiale, a politicii, a acţiunii, a sexualităţii, a ştiinţei, a credinţei, a creaţiei şi, în sfârşit, a existenţei metafizice. în lupta pe care o dă cu aceste realităţi, generaţia este învinsă". (Reporter, 28 februarie 1934.)

Dan Petraşincu se opreşte asupra fervorii personajelor posedate de idei, cu toate deosebirile aparente dintre ele. Neliniştea şi nerealizarea le caracterizează.

Recenzentul consideră scenele violului servitoarei şi descrierea grevei ceferiştilor drept paginile cele mai reuşite ale cărţii. E de părere însă că se resimte influenţa cărţii lui André Malraux La condition humaine.
într-un alt articol, Dan Petraşincu se referă la caracterul sterp al acestei generaţii îmbătrânită prematur spiritualiceşte. "Prin abuzul de şestovism, nietzscheienism şi kirckegaardianism şi combinaţii proprii îşi ratează inteligenţa creatoare." (Vitrina literară, 11 martie 1934.)

Şi Al. Talex consideră că toţi eroii acestei cărţi sunt posedaţi de gânduri "care le năvălesc închipuirea, clădind situaţii, tranşând conflictele, în timp ce realitatea se scurge amorfă şi neschimbată... Toţi îşi regretă gândurile de îndată ce şi le mărturisesc: Fie că simt inutilul din strădania confesiunii. Fie că simt înşelarea din exprimare." (Litere, nr. 5, martie 1934)

Petru Comarnescu scrie trei eseuri despre iubire şi exasperare, doctorul Justin Neuman face docte aprecieri psihologice asupra luptei dintre generaţii, iar Camil Baltazar vorbeşte despre autenticitatea romanului lui Eliade. Tot în 1934 peste 20 de publicişti, mai mult sau mai puţin importanţi recenzează entuziasmându-se de întoarcerea din rai (Emil Gulian, Iulian Vesper, Mihail Ilovici, E. Grozie, Dragoş Vrânceanu, Nicolae Roşu, C. Daniilescu, Nicolae Ursu, Ion Cantacuzino, Mihai Chirnoagă, Alfon, Adania, Pericle Martinescu, Aida Vrion, Lotar Rădăceanu, Constant D. Ionescu, Alexandru Bărbat, Ion Marinescu, Ovidiu Papadima).

Dintre numele mai puţin sonore care au făcut observaţii incitante şi originale despre întoarcerea din rai mă opresc la Graziella Sotiriu. Desprind - fără comentarii -două pasaje dintr-o amplă analiză a romanului:
"E o dramă metafizică desfăşurată în scenete de film interior, al căror cuprins psihologic depăşeşte la un moment dat cadrele generaţiei contemporane pentru a se afunda în straturi de etern omenesc, acolo unde gândirea lui David sau Pavel se poate întâlni cu frământarea lui Hamlet şi a tuturor înaintaşilor săi milenari, care au aceleaşi posibilităţi omeneşti, în faţa aceleiaşi absurde existenţe şi-au pus aceeaşi întrebare: "La ce bun?"

Din mănunchiul de tineri porniţi să înfrunte viaţa sub crucea gândirii, fiecare caută să evadeze cum poate: Emilian în social, Eleazar în credinţă, David mai întâi în asceză apoi în cotidian. Singur Pavel, consecvent duce experienţa la capăt, în moarte"...

Şi-acum finalul (alături de regretul că n-am reprodus decât a zecea parte din eseul acelei doamne care nu figurează în istoria literaturii române):
"Ne e foame de autenticitate şi pentru că în ultima carte a lui Mircea Eliade găsim acest filon viguros, închidem ochii la sâcâielile formei, la corespondenţa anarhică a timpurilor, la asperităţile inevitabile stilului de pionier - chiar şi la ilustraţia absurdă a copertei, unde cuvântul "Rai" serveşte drept cache-sexe". (Viaţa literară, nr. 156, 25 februarie 1934.)

Autoarea - studentă la Litere - în nemăsurata ei veneraţie faţă de magistru e totuşi maliţioasă faţă de incongruenţe şi nu alunecă în hageografie.

Judecăţile de valoare ale exegeţilor diferă atunci când discută anumite pasaje ale romanului. Sinuciderea din final a lui Pavel Anicet e considerată de Dan Petraşincu nejustificată psihologic. Spre deosebire de el, Octav Şuluţiu pledează susţinând caracterul ei autohton:
"Ea nu e izvorâtă dintr-o deznădejde nemotivată, ca a eroilor slavi, nici dintr-o deznădejde sentimentală ca a eroilor occidentali, nici dintr-o patologie sufletească sau intelectuală, nici din actul gratuit gidian, ci dintr-o concepţie asupra morţii, dintr-o hotărâre sănătoasă şi bine premeditată. Moartea lui Pavel este moartea păstorului din Mioriţa. E moarte acceptată resemnat şi senin. Să nu se creadă că mă contrazic. Pavel se sinucide, dar nu face un act de voinţă mai mare decât al păstorului din Mioriţa. Hotărârea lui e intelectuală. Păstorul din Mioriţa ar fi putut tot atât de bine să se apere, să fugă, iar nu să accepte moartea. Dar o acceptă pentru că o vede ca o legătură cu totul, o logodire cu unitatea. Pavel se resemnează în sensul că-şi acceptă destinul. Dar şi el, ca şi păstorul, vede în moarte un sens, o cufundare în tot, în unitate. Iată cum sinuciderea lui Pavel luminează sensul metafizic al Mioriţei. Şi în acest fapt stă cea mai de seamă superioritate a romanului."

Sinuciderea lui Pavel e singurul lucru discutat de alt exeget. Datorită finalului cărţii Eliade e numit "romancier al degradării tineretului." E o afirmaţie ridicolă!

Recenzia respectivă a lui Ilie Constantinovski este scrisă patru ani după apariţia întoarcerii din rai. în acest interval în societatea românească au avut loc fapte reprobabile: asasinatele legionare ale aşa-numitelor "echipe ale morţii". Cine e vinovat de aceasta? Autorul unei cărţi scrise în 1934.

Insinuarea, politizarea, lecţia despre felul cum trebuie înfruntată moartea "la nevoie" constituie esenţialul prezentării unei opere literare: "Dacă înainte de organizarea "echipelor morţii" eroii trişti ai "tinerei generaţii" erau copleşiţi de sentimentul morţii, găsind într-însa suprema "eliberare" din această lume, care nu le-a oferit decât suferinţă şi dorinţe nerealizate, dacă Pavel Anicet se sinucide, aproape fericit, crezând că şi-a creat o moarte fără disperare... o moarte senină... Odată cu organizarea şi creşterea cuiburilor se schimbă numai termenii şi sentimentul "morţii salvatoare" este servit tineretului...

în Apus, ca şi în Răsărit şi în Extremul Orient milioanele de tineri cresc cu totul în alt spirit decât cel preconizat de ideologia "depăşirii materiei". Aceşti tineri vor înfrunta la nevoie moartea, după cum o primesc şi astăzi în ţările invadate de armatele agresorilor... Acest lucru îl fac însă pentru triumful vieţii şi distrugerea tuturor acelora care o urăsc şi o ameninţă". (Viaţa Românească nr. 6, mai-iunie-iulie 1938.)

Toate cele patru pagini sunt scrise în aceeaşi tonalitate. Am vrut să aflu cine e autorul unui text care folosea asemenea instrumente de lucru. încercând să mă documentez asupra creaţiei ipochimenului mi-a fost imposibil. Zadarnic am căutat în istoriile literare, în bibliografiile publicaţiilor interbelice, în fişierele Bi­bliotecii Academiei. Numele lui Ilie (Ilya) Constanti­novski nu figurează nicăieri. Până la urmă "misterul" a fost dezlegat. Am găsit informaţii în Enciclopedia exilului literar românesc de Florin Manolescu (p. 359):
"Faimosul spion sovietic Ilya Constantinovski, fost student la Bucureşti din 1935 până în 1940, revenit în ţară imediat după 23 august 1944 cu grad de colonel NKVD, fiind apoi, către sfârşitul lui 1950, şef al informaţiilor pe întreaga Românie."

Atacurile împotriva scriitorului în acel nefericit an 1938 fuseseră precedate de incisive chemări: "Cer solidarizarea cetitorilor, a purtătorilor de condei, a profesorilor împotriva acestui şarlatan cultural". (Lumea românească nr. 273, 4 martie 1938.)

A fost cooptat la lapidare şi aparatul punitiv. La începutul lui mai 1938 eroul nostru îi relata lui Cezar Petrescu ce i se întâmplă:
"Eu şi familia mea suntem necontenit păziţi de agenţi de şase săptămâni. Cinci descinderi şi percheziţii, descindere la proprietari, jandarmi pe stradă, sergent la poartă. Soţia şi copilul nostru nu au somn. De cinci zile de când au venit să "mă ridice" - fără mandat, fireşte - eu sunt fugărit ca un vânat de lux din casă în casă, din gară în gară, din oraş în oraş" (originalul la Biblioteca Academiei, secţia manuscrise S 1/3 DCCXCVII, publicat în vol. II de Corespondenţă Mircea Eliade Europa, Asia, America, Ed. Humanitas, 2001, p. 408.

în acest context mă întreb: cine i-a inspirat lui Ilie Constantinovski articolul pentru Viaţa Românească?

M. Eliade

Există în lume un număr de oameni care posedă o creativitate genuină, o capacitate extraordinară de cercetare, ordonare și sintetizare a informației.         Printre aceștia se află și Mircea Eliade. Ca unul dintre cei mai influenți istorici și filosofi ai religiilor, el a dobândit concomitent și o faimă literară mondială, datorită povestirilor și romanelor sale, traduse în zeci de limbi. Sub influența literaturilor occidentale, dar și sub puternica impresie lăsată de ceea ce numim „experiența indiană”, Mircea Eliade se constituie un promotor al ideii de autenticitate în literatura română, manifestânde-se prolific în acest sens.

Prin lucrarea de față nu am urmărit să aducem ceva nou în receptarea operei lui Mircea Eliade, ci și mai mult să demonstrăm că scrierile prozatorului nu și-au pierdut din actualitate. Din aceasta se va cristaliza și nucleul de idei pe care se fundamentează lucrarea de față. Acest nucleu generează un întreg sistem care să permită interpretarea beletristicii lui Mircea Eliade din perspectiva noțiunii de autenticitate. Mircea Eliade preferă autenticitatea originalității romantice. Ea derivă din concret, din experiența trăită și la rându-i tinde să exprime concretul. O experiență autentică, adică „nealterată și neliteraturizată poate reprezenta conștiința caelui ceas”.                     Scriitorul pledează pentru o literatură a autenticității generate de experiența trăită, scrisă într-un stil direct, neînflorit, apropiindu-se, astfel de teoriile estetice ale lui Camil Petrescu; propune o estetică a autenticității. Experiența privită ca bază a romanului realist (și nu numai), conferă acestuia autenticitatea atât de căutată de prozator, acest sentiment de viață trăită suplinind adesea lipsa valorii estetice pentru că „nu însușirile de ordin strict literar conferă interes romanelor, ci autenticitatea! Faptul de a se oferi ca documente sufletești autentice”.

Deasemenea, am urmărit să aducem în prim plan rolul autenticității în  romanele „Maitreyi”, „Romanul adolescentului miop”, „Nuntă în cer”, romane cu un puternic caracter autenticist. Răzbate din ele „furia” de a scrie altfel decât confrații mai vârstinici, de a crea „documente” ale unei generații. Fragmentele de jurnal sau de scrisori, inserate în paginile destăinuirilor romanești, au menirea de a crea atmosfera deplinei autenticități. În romanele „Maitreyi” și „Nuntă în cer”,  autenticismul, transformat uneori , în realism, coexistă cu mitul. Aceste romane poartă, cu preponderență, pecetea mitului ca mod de a exista în lume, ducând la apariția ficțiunii.

Cu același fond ideatic am surprins caracterul autobiografic al faimoaselor scrieri: „Jurnalul” și „Memorii”, în care veridicitatea evenimentelor, autenticitatea trăirilor nu pot fi puse la îndoială.

În ultima parte a lucrării am prezentat viziunea modernă pe care Mircea Eliade o dă noului roman. Întreaga încercare de a „sparge” normele scriiturii tradiționale vine din intenția scriitorului de a sincroniza romanul românesc cu cel european, convins fiind de destinul creator al poporului său. O trăsătură a creației eliadești o constituie scrisul anticalofil. Mircea Eliade nu e preocupat  de imperfecțiunile de ordin lexical, ci îl fascinează omul din scriitor. Mircea Eliade scrie niște romane cerebrale, ale căror „personaje-mituri” trăiesc niște experiențe decisive și au conștiința propriului destin. Prozatorul e torturat de întrebări, de unde numeroasele paranteze și ezitări, care reflectă deplina lui sinceritate.

Chiar dacă romanele sale nu se ridică întotdeauna la înălțimea ideilor, lui Mircea Eliade nu i se poate contesta meritul de a fi vrut să modernizeze structurile romanului românesc, de a căuta noi tehnici și noi tipologii, de a oferii o altă viziune romanului, diferită de cea tradițională, atât de tributară literaturii franceze. 

Mircea Eliade - Maitreyi

A aparut in 1933, cind deja M. Eliade era celebru, pentru ca scrisese numeroase studii si eseuri, studiase in India si calatorise foarte mult. Romanul este o capodopera a ciclului Indian ce cuprinde volumele: "Izabele si apele diavolului", "India", "Secretul doctorului Hanigberger".

Maitreyi este o experienta morala si un roman care a sporit seria miturilor umanitatii. Protagonistii sunt misterioasa indianca Maitreyi (personaj real, fica unui mare filozof) si continentalul Allan, alias M. Eliade, care o cunoaste in perioada studiilor din India. Povestea lor este "o monografie a tulburarii" desfasurata dealungul a 15 capitole. Stilul este original, subordonat autenticului, imbinind jurnalul, corespondenta, eseul, reportajul si povestirea la persoana I, a unor amintiri a eroului.

Mitul fecioarei bengaleze se constituie treptat si dramatic, incepind cu primele capitole unde notatiile din jurnal sunt lapidare si reci si sunt complectate cu amintirile eroului. Pe Allan Maitreyi nu-l atrage initial, gasind-o chiar urita "cu ochii ei prea mari si prea negri, cu buzele carnoase, cu sinii puternici de fecioara bengaleza, crescuta prea plin, ca un fruct trecut in copt". Devine apoi curios pentru ca "nu izbuteam sa inteleg ce taine ascunde faptura aceasta". O urmareste tot mai atent, mai ales dupa ce va locui in casa inginerului Narenda Sen, protectorul si tatal fetei. Este pentru el tot mai fermecatoare, datorita cunostintelor vaste pe care le are, dar uneori ii este antipatica din cauza ca elita calcutei o considera chiar geniala. El constata cu luciditate "fara indoiala e cea mai talentata si enigmatica fata din cite am cunoscut, dar eu pur si simplu nu pot sa fiu casatorit".

Allan o invata pe Maitreyi franceza in schimb invata de la ea bengaleaza, isi schimba autografe pe carti si reviste, isi viziteaza reciproc camerele, isi spun istorisiri, rid si pling, vorvbesc despre casatoria indiana. Allan este hotarit sa renunte la celibat, trairile lui sunt din ce in ce mai incandescente, asa cum este cea cunoscuta de erou intr-o seara pe veranda intr-un ceremonial al atingerii picioarelor goale. Jocul acesta, cunoscut numai indienilor, este insusit de europeanul Allan cu beatitudinea simturilor. El devine astfel fericitul partener al Maitreyiei.

In copila indiana coexista nevinovatia virginala si rafinamentul trairii patimase, copila de 16 ani de o inocenta primitiva, ce traieste fericirea pomului ei numit "7 frunze", dar si eruditia, care tine conferinte profund apreciate de un auditoriu select. Unul dintre momentele care ne apropie de punctul culminant al apropierilor este acela cind fata ii povesteste despre iubirea si veneratia ei pentru Guru-ul ei Robi (Tagore) de la care primise acea manta aparatoare de pacate si protectoarea destinului ei. Odata cu aceasta destainuire Maitreyi ii da si cutia cu insemnele amintirilor, o suvita din parul ei alb. Ea ii daruieste astfel iubitului prezentul ei purificat prin ruptura cu trecutul.

Eroul este tot mai dezorientat, se hotareste s-o ceara in casatorie, convins ca familia abia asteapta acest moment insa apare un nou moment de deruta cind Maitreyi il roaga disperata "lor sa nu le spui ... n-au sa primeasca niciodata sa fiu sotia ta", " trebuia sa te iubest tot timpul, de la inceput, ca un frate". Acest posibil recurs ii revitalizeaza sentimentele. Allan se hotareste sa treaca la hinduism. Maitreyi este hotarita sa-l infrunte pe tatal ei si intreaga familie, raminind devotata doar implinirii cuplului prin casatorie. Urmeaza pagini pline de poezie in care sunt descrise plimbarile celor doi, plimbari care vor fi platite scump mai tirziu, cind Chabu va divulga parintilor scena vazuta in padure si va determina declansarea rupturii. La Lacuti Maitreyi oficieaza mirifica lor logodna, dupa un ceremonial sacru, ireal de frumos, eveniment care marcheaza punctul culminant al iubiriilor.

Una din cele mai frumoase pagini ale romanului prezinta acest ritual al "nuntii in cer". Allan se retrage in Himalaya pentru a se "vindeca" printr-o singuratate deplina; din octombrie pina in februarie aude si simte un singur suflet, cel al Maitreyiei, care ii telefoneaza si ii scrie. Ea sufera pedepse tiranice de la tatal ei pentru ca incalcase legile traditionale. In numele iubirii ei pentru Allan incearca sa forteze destinul prin toate mijloacele. Daruindu-se vinzatorului de fructe spera sa fie izgonita de tatal ei pentru a-l urma pe Allan. Nefericita Maitreyi amestec de mister al eternei feminitati, este totodata purtatoarea enigmei unei Otilii asiatice dar si a dramelor eroinelor care au devenit si au ramas un mit prin marea lor dragoste cunoscute sub denumire de cupluri celebre ca Tristan si Izolda sau Romeo si Julieta. In Himalaya Allan se va vindeca doar la o a doua incercare de a iubi o femeie.

Prima incercare il arata in relatia cu o tinara muzicanta evreica tinara care-l ispiteste prin neobisnuitul ei idealism. Eroul se simte dezgustat de sine dupa aventura pa care o are cu evreica, pentru usurinta cu care a avut aceasta legatura. Cea de-a doua incercare este o tinara care ii ofera mincare, adapost si dragoste. De la ea dobindeste puterea credintei ca "viata aceasta e o minune".

Asteapta plecarea din India ca pe o izbavire, dar cu acelasi sentiment al nedumeririi in fata Maitreyiei, un mit etern inchis pentru el. Pe Allan nu-l mai atinge vraja sacrei Devi, chiar cind il numeste soarele ei, zeul de aur si pietre scumpe. Neputindu-se intilni in acest spatiu, tinarul european se desparte de aceasta fata cu sentimentul culpei, usor de descifrat in cuvintele asezate ca motto pentru roman: "iti mai amintesti de mine Maitreyi? Si daca da ai putut sa ma ierti?". I se da un raspuns celebru dupa 42 de ani cu o replica ce poarta semnatura Maitreyi Devi, intitulata "Dragostea nu moare".
  http://ro.wikipedia.org/wiki/Maitreyi

http://www.e-referate.ro/referate/Mircea_eliade_-_maitreyi_rezumat2005-03-18.html

Mircea Eliade

Nuvelist și romancier, eseist și critic literar, filosof și sociolog, gazetar, profesor universitar de vocație, savant în istoria religiilor, Mircea Eliade este unul dintre cele mai complexe spirite enciclopedice din cultura noatră în secolul XX, cu o operă uriașă și diversă care l-a propulsat în rândul marilor umaniști.

Într-o lume a violenței, la sfârșit de secol și mileniu, opera litarară a lui Mircea Eliade degajă seninătate, armonie, clemență și iubire (chiar atunci când apar descrise formele nocive ale brutalității și agresivității).

Care e „secretul” prin care Eliade atrage în egală măsură pe subtilii exegenți și milioanele de cititori, cu idei și mentalități atât de diferite, din cinci continente? Greu de spus!

Citate de Mircea Eliade

Cultura rămâne atât timp cât există atmosfera spirituală, dogmele din care a izvorât. Îmbătrâneşte, apoi se usucă şi moare. De aceea există o singură civilizaţie greacă, risipită o mie de ani pe atâtea tărâmuri, şi există mai multe culturi, care nu sunt decât poziţiile spirituale ale poporului elen.
Mircea Eliade în Itinerariu spiritual

Nu învăţ regulile jocului. Cred că nu l-aş mai putea juca. 

Mircea Eliade în Isabel şi apele diavolului

Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa.Mircea Eliade în Jurnalul portughez şi alte scrieri

Nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul.
Mircea Eliade în Noaptea de Sânziene

Setea trupurilor noastre a fost greu de stins atunci. Parcă nu mai era îmbrăţişare contopirea aceea din urmă, când cu adevărat se topeau contururile, dispărea carnea, ne uitam respiraţia, mistuiţi amândoi de o singură - însângerată şi nesăţioasă - gură. De mai multe ori am nădăjduit că la capătul răpirii aceleia vom întâlni, împreună, moartea. N-am ştiut că poate fi atât de ispititoare moartea, atât de caldă - voluptate fără spasm, beatitudine fără strigare.

Mircea Eliade în Nuntă în cer

În loc să gândim noi gândurile, ne gândesc ele pe noi.

Mircea Eliade în Întoarcerea din rai 
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Mircea+Eliade

MIRCEA ELIADE
NICOLAE NITÃ
S’a nascut la 28 Februarie 1907 in Bucuresti. Studiile primare le face in orasul natal; secundare in cadrul liceului “Spiru Haret”; superioare in cadrul Universitatii Bucuresti, unde studiaza filosofia, si Calcutta (India), intre Decembrie 1928 si Decembrie 1931, unde ia cursuri dela renumitii filozofi Rabindranath Tagore si Surendranata Dasgupta despre istoria religiilor si a filozofiei indiene.
Si-a facut debutul literar cu povestirea fantastica “Cum am descoperit piatra filosofului”, publicata la varsta de 14 ani in “Ziarul Stiintelor Populare” din Bucuresti, lucrare premiata de comitetul de conducere al ziarului. La varsta de 16 ani, incepe sa publice nuvele si esseuri literare la diferite reviste, iar dela 17 ani începe sa scrie articole in care trateaza istoria religiilor si cultura Orientului in cadrul revistei “Vlastarul” (revista liceului “Spiru Haret). Student la filosofie, isi incepe colaborarea la “Revista Universitara” in Ianuarie 1926 (Anul I, Nr. 1), in paginile careia desfasoara o acida polemica impotriva lui Nicolae Iorga, polemica bazata pe argumente irefutabile privind anumite lucrari ale istoricului, continuata in paginile ziarului “Cuvantul” (Director: Nae Ionescu) de-a lungul urmatorilor ani.
Preocupat masiv de cultura italiana intre 1927/1928, pleaca pentru scurt timp in Italia in studiu de cercetare, publicand la finele studiilor universitare o teza ampla privind Filosofia Renasterii. Dupa revenirea sa la Bucuresti dela studiile efectuate in India, Mircea Eliade se pregateste pentru sustinerea doctoratului in filosofie cu o lucrare orientalisticã referitoare la practicile si gandirea “Yoga” (1933), publicata mai apoi sub titlul: “Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne”, Paris-Bucuresti, 1936.
Incepand cu anul 1933, profesor asociat de filosofie la Universitatea din Bucuresti, tine numeroase cursuri de filosofie si de istoria religiilor, bucurandu-se de o numeroasa audienta din partea studentimii nationaliste. Laureat cu premiul I al Societatii Scriitorilor din Romania in anul 1937, in urma publicarii unei editii critice in doua volume despre Bogdan Petriceicu Hasdeu cu titlul: “B. P. Hasdeu – Scrieri literare, morale si politice” aparuta in cadrul Fundatiei pentru Literatura si Arta, Mircea Eliade este preocupat in egala masura si de politicã, fiind candidat pe listele partidului “Totul Pentru Tara” (expresia politica a Miscarii Legionare) in alegerile din Decembrie 1937 si dupa victoria din alegeri, deputat legionar in Parlamentul Romaniei.
Dupa instaurarea dictaturii carliste la inceputul anului 1938 si prigoana indreptata impotriva Miscarii Legionare, Mircea Eliade este arestat alaturi de ceilalti conducatori ai Legiunii si intemnitat in lagarul dela Miercurea-Ciuc .
Mircea Eliade a desfasurat o intensa si variata activitate publicistica1), colaborand la numeroase ziare si reviste nationaliste, intre care: “Calendarul”, “Vremea”, “Cuvantul”, “Credinta”, “Buna Vestire”, “Sfarma Piatra”, “Gandirea”, “Tinerimea Romana”, “Criterion” s.a., sustinand in acelasi timp numeroase conferinte la Radio Romania: “Secretul Indiei”, “Eseul european si eseul romanesc”, “Mesaj cultural de 6.000 de ani”, “Arta si tehnica criticii”, etc.
Atasat cultural al ambasadei Romaniei la Londra (1940-1941) si apoi al legatiei romane din Lisabona (1941-1945), dupa instalarea fortata a comunismului la conducerea Romaniei se stabileste in Franta, la Paris, unde ramane pana in anul 1957, timp in care preda istoria religiilor mai intai la “Scoala Practica de Inalte Studii” (1945-1948), iar dupa aceea la Sorbona (1945-1957).
Sosit in Statele Unite la invitatia mai multor profesori si cercetatori ai istoriei religiilor in anul 1956, tine cursuri pana in anul 1957 cand accepta postul de profesor titular si de coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor dela Universitatea din Chicago, dela care datã se stabileste definitiv in aceasta tara.
Ca o recunoastere a savantului pentru marile sale merite aduse la studiul si cercetarea istoriei religiilor, catedra mai sus amintita a fost numita Catedra “Mircea Eliade” incepand cu anul 1985.
Autor a peste 1.500 de carti, eseuri si articole de specialitate, Mircea Eliade s’a bucurat de o atentie imensa in lumea cercetarilor, fiindu-i dedicate peste 500 de lucrari omagiale privind activitatea si personalitatea sa creatoare.
In Exil, a fondat si condus revista “Luceafarul” (Anul I, Nr. 1, Nov. 1948, Paris), colaborand activ si la alte reviste si ziare romanesti: “Fiinta Romaneasca”, “Cuvantul in Exil”, “Revista Scriitorilor Romani”, “Buletinul Bibliotecii Romane” (Freiburg), “Caete de dor”, s.a. Co-editor al revistei “History of Religions” aparuta la Chicago in anul 1957, Mircea Eliade si-a adus contributia in paginile multor reviste de specialitate straine, publicand numeroase studii de importanta majora la cunoasterea istoriei si a filosofiei religiilor. “Doctor Honoris Causa” al multor universitati din Franta, St. Unite, Anglia, Belgia, Argentina; Membru al Academiei belgiene, decorat cu “Legiunea de Onoare” in anul 1978.
Cea mai mare autoritate stiintifica in materie, lucrarile sale au aparut traduse in numeroase limbi ale lumii in multe editii consecutive (in Japonia de pilda, numai in cuprinsul a trei ani [1974-1977] au fost publicate 13 volume din opera autorului, adaugandu-li-se si un volum supliment intitulat “Studiile lui Eliade”).
Mircea Eliade s’a stins din viata in Chicago, la 22 Aprilie 1986, cu gandul la tara pe care a iubit-o si a purtat-o in inima in tot timpul vietii lui, si pe care nu a mai revazut-o niciodata dupa plecarea sa in strainatate in anul 1940, dar tanjind la gandul ca intr’o zi va fi eliberata din chingile asupritoare comuniste.
Mircea Eliade: UNIFORME DE GENERAL (nuvelã)
1)________
-In 1938, criticul literarar Octav Sulutiu scria astfel despre adancile preocupari ale lui Eliade: “Ce om remarcabil! De o fortã vitalã, extraordinarã…, de câte ori îl întalnesc sunt incitat spre lucru, scriind si studiind. Este un om care radiazã energie si excitã în jurul sãu. Poate oricând sã se dedice lui însusi; este el însusi. Mari proiecte are!…”

Noaptea de Sânziene
Am terminat de citit romanul „Noaptea de sânziene” de Mircea Eliade, ieri 14 aprilie 2010. Eliade l-a scris între anii 1948-1955. Este clar că i-a ţinut dorul de ţară treaz. Scriindu-l şi-a retrăit tinereţea bucureşteană din frământantul deceniu IV al începutului de veac XX. Mai precis anii 1932-1946, după care scriitorul a găsit o oportunitate să rămână în Franţa, la Paris, după câţiva ani în diplomaţie la Londra şi la Lisabona. Citind la roman am căutat şi alte surse tot timpul pe internet, şi nu sunt puţine. Aşa am aflat că sejurul lui lusitan se va fi prelungit şi după retragerea mandatului diplomtic, timp în care a scris o carte despre „dictatoirul” Salazar şi sistemul lu de conducere „corporatist”. Nu este nici o îndoială că Mircea Eliade a rămas cu nostalgia totalitarismului naţionalist, exacerbând cultul eroului mesianic nu neaparat „carismatic” cât eficient şi iubit de popor. Aşa va fi fost Salazar? Aşa va fi fost la noi, în tinereţea s, Căpitanul Gărzii „Arhanghelii Mihail şi Gavriil”, Corneliu Codreanu? Greu de ştiu şi mai greu de reconstituit, după prăbuşirea timpului ]n istorie, şi „teroarea istoriei” ce i-a urmat, pierderii războiului de nemţi, şi abandonării noastre în mâna Sovietelor stalinist, de către Occident.
De altfel, problema este pe larg dezbătută în „cel mai bun roman al meu” (aprecierea lui Eliade însuşi), şi de fapt şi în cele mai puternice pagini realiste ale naraţiunii, din prolixul roman, altfel, care relatează încercarea fugii filozofului Biriş şi prinderea lui la graniţă; pe urmă tortura ce i-a urmat, de a-i fi crezut că autorul însuşi a trăit acele scene şi paradoxuri inumane, securistice care i-a „reeducat” pe intelectualii români, câţi au mai supravieţuit torturii şi regimului de teminţă dură.
Probabil dialogul între cei plecaţi mai întâi şi cei ajunşi din urmă, ]n Occident, prin cine ştie ce tertipuri a continuat, dovadă descrierea interogatoriului luat de torţionari profesorului Biriş, care şi atunci când se dezice de Occident, mai tare îi înfurie pe anchetatorii diabolici…Învinuind Occidentul că ne-a abandonat pe mana unor sălbatici! Sigur că o carte scrisă pe cel puţin 700 de pagini este şi o frescă istorică, ar şi o încercare de „basm” mitologic, iniţiind în miezul ei, o poveste de dragoste cum numai la Eminescu s-a mai văzut, ca mod de gândire şi răsfrângere, unde Femeia, tratată axiologic este şi Inger, şi bărbatul Demon.Excegeţii lui Eliade spun că nu-i prima încercare a scriitorului-filosof de a trata femeia din latura ei absolută şi iniţiatică. Urmărind firul meandric, încâlcit, şi pe alocuri frânt, al iubirii lui Ştefan Viziru, eroul tutelar al „pădurii interzise” (tilul francez, şi în general occidental, al romanului eliadesc), faţă de Ileana, fata întâlnită la pădurea Băneasa, într-o zi a solstiţiului de vară, 23 iulie, a anului 1923, devenită obsesie de o viaţă, menire, „ursită”, superstiţie, asistăm la o desfacere a mitului „nopţii de sânziene” la români, cea mai lungă noapte a anului, „când se desfac cerurile” şi îţi poţi vedea ca-n palmă destiunul de azi şi din viitor…
Astfel, încât romanul este traversat de „vedenia” sau poate de „viziunea” unei maşini, în aceeaşi pădure care nu va fi alta decât aceeaşi, sau asemănătoare, în care cei doi iubiţi „ursiţi” unul altuia, se vor afla tot într-o zi a solstiţiului de vară, de data aceasta departe de ţară, în Franţa, dar într-o maşină adevărată,condusă de Ileana, şi care-i va duce de-a dreptul în „beattudinea” morţii… căci ce păşire „dincolo” mai dulce poate fi pentru doi îndrăgostiţi decât aluncarea în neant, privindu-se ochi în ochi „dulce şi nesăţios”. Sau cum ar zice iarăşi Eminescu în, „ Înger şi Demon”: „Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa7 Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,7 Câteodat,-deşi arare – se-ntâlnesc, şi ohii lor7 Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă.7 Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi,7 Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi!7 Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -7 Se iubesc…Şi ce departe sunt deodată amândoi!”
La Mircea Eliade: „Aş vrea să ştii doar atât, începu din nou, cu un efort. Aş vrea să ştii…”Iubitul meu” o mai auzi şoptind. Zărise parapetul şi, dincolo de el, ghicise căscată în întuneric prăpastia. Începu să tremure. Ar trebui să-i spun, mai am timp să-i spun..Dar îi orbiră farurile maşinii răsărite pe neaşteptate din întuneric, în faţa lor, şi fără să-şi dea seama ce face, se apropie mult de Ileana. Simţi în acea unică, nesfârşită clipă, întreaga beatitudine după care tânjise atâţia ani, dăruită în privirea ei înlăcrimată. Ştiuse de la început că aşa va fi. Ştiuse că, simţinu-l foarte aproape de ea, Ileana va întoarce capul şi-l va privi. Ştiuse că acea ultimă, nesfârşită clipă îi va i de-ajuns.”
E, într-alt fel, finalul poemului eminescian „Înger şi Demon”. Recitiţi-l!
ION MURGEANU

Florin Turcanu: Mircea Eliade. Prizonierul istoriei
Autor: Cinabru
Una dintre cele mai asteptate carti, viu comentata in Romania inca de la aparitia editiei franceze (cred ca la un punct, cel putin la Universitatea Bucuresti, era cea mai discutata si dorita carte), publicata in romaneste la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupa 89, unul dintre cei mai bine vanduti autori romani, iar in buna parte succesul de la inceput al Humanitas-ului s-a datorat tocmai publicarii lucrarilor marilor interbelici, interzisi sau semi-interzisi pret de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrarile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce devenisera in comunism adevarate mituri (pentru ca avusesera sansa de a parasi tara la timp, spre deosebire de multi alti colegi de generatie), a aparut si interesul pentru biografiile acestora. De la hagiografii la adevarate rechizitorii, de la pagini superbe la insailari imbecile, acuzatoare sau dimpotriva cretin de entuziaste, s-a publicat destul de mult, in periodice si volume, multi vazand in aceasta posibilitatea sansa unui inceput promitator de cariera. Puteai sa te faci remarcat scriind o mica biografie, normal ca in tonuri elogioase, a lui Noica, Tutea, Cioran, Vulcanescu, etc. Ceea ce a fost si bun, a fost si rau. Sa revenim insa, tangential, la Eliade.
Majoritatea intelectualilor interbelici, plecati in Occident sau prizonieri in Gulagul romanesc si recuperati abia acum, aveau o trasatura comuna : fusesera membri, simpatizanti sau cel putin apropiati de miscarea legionara/Garda de Fier/partidul Totul pentru Tara, grupare despre care circulasera cele mai cumplite legende si cele mai aurite mituri. Multi au fost acuzati de apartenenta la o miscare fascista/nazista/antisemita/extremista (Cioran si Eliade fiind cazurile cele mai comentate) si prin extensie de complicitate (morala) la Holocaust, au fost atacati ca ideologi si partasi la crimele legionare, adesea hiperbolizate si chiar falsificate pentru a-i include, aceiasi autori fiind in egala masura recuperati cu entuziasm de gruparile neo-legionare sau de inspiratie legionara, ca o legitimare fireasca. Dar nu despre problema generatiei anilor ’30 si a implicarii sale in politica si mai ales in legionarism este vorba – chestiune alimentata mai ales dupa publicarea, in 1996, a Jurnalului lui Mihail Sebastian – ci despre Eliade.
De fapt, multi au asteptat cartea lui Turcanu pentru a-si lamuri doua capitole putin cunoscute din viata lui Mircea Eliade : care a fost legatura lui Eliade cu miscarea legionara si prin extensie cu dreapta nationalista interbelica si care a fost traseul sau intelectual postbelic ? Iar cartea lui Florin Turcanu raspunde la aceste doua intrebari, precum si la multe altele, reusind sa prezinte numeroase aspecte inedite, despre care sunt convins ca era necunoscute chiar si fanilor inversunati ai adolescentului miop. Este, si a venit momentul de a o spune, biografia esentiala a lui Mircea Eliade. Dupa Turcanu, nu mai poti decat sa pornesti de la el si eventual sa mai adaugi citate, documente, scene, caracterizari, personaje, eventual sa ii rastorni vreo fraza cu un document inedit. Dar nu mai poti sa il ignori, nu mai poti sa zici ca e o carte proasta sau sa te prefaci ca nu exista.
In privinta legaturilor lui Eliade cu miscarea legionara, pana la urma cea mai mare parte se stia deja, din cercurile legionare initial, apoi din “rechizitoriile” publicatiilor comuniste, desi rolul lui Eliade ca “sef de generatie” in “legionarizarea” tinerilor este mult supra-evaluat. Nu Eliade a fost cel care s-a apropiat la inceput de Garda, ci oameni precum Polihroniade, (ceea ce a dus la decesul irevocabil al Criterionului) viitorul istoric al religiilor fiind atras mult mai tarziu – ceea ce concorda cu informatiile din Jurnalul lui Sebastian – sub impresia facuta de Ioan Mota si mai ales de Corneliu Codreanu. Se va implica in campania electorala din 1937 – desi este inca neclar cat de mult – si se pare ca in caz de victorie ar fi primit un loc de deputat, va scrie in presa legionara (articole pe care mai tarziu le va dori uitate) si chiar va multiplica manifeste legionare. A crezut in victoria Axei, ca unica solutie anticomunista, a respins tot timpul antisemitismul (cu cateva derapaje indelung comentate ulterior), dar s-a detasat revoltat de legiunea condusa de Horia Sima, oripilat de asasinatele si jafurile comise. In perioada postbelica, incercand sa se impuna international ca om de stiinta si literat, continuand astfel o promitatoare cariera inceputa in tara, Eliade a ascuns permanent legatura sa cu strania Garda de Fier, campanie duplicitara indarjita pe care Florin Turcanu o reconstituie cu minutiozitate. Cand atacurile si dezvaluirile nu mai puteau fi ignorate, Eliade oferea propria versiune edulcorata, eliminand momente si elemente, adaugand altele, in permanenta incercand sa faca uitata optiunea sa de tinerete, temandu-se ca o recunoastere l-ar distruge moral si profesional. Cu adevarat un prizonier al istoriei, victima a unei veritabile vanatori de vrajitoare, Eliade a platit practic acest atasament spiritual mult prea scump. Atacat pentru aceasta optiune cu o violenta incredibila, atat in tara cat si in strainatate, Eliade a fost insa prezentat mereu de Miscarea Legionara si de gruparile neo-legionare postdecembriste ca un important membru al gruparii, ceea ce este o exagerare, raportat la rolul jucat de savant.
Impresionant mi s-a parut ca Florin Turcanu nu doar il cunoaste si il intelege bine pe Eliade, in toate ipostazele sale, asa cum s-a lasat acesta cunoscut in scrierile sale si ale altora, dar are superba intuitie de a construi omul din spatele randurilor, pe cat de mult se poate. Nu este o demitizare, ci o punere in ordine, o categorizare, o lamurire a unor aspecte putin cunoscute, pornind de la scrierile lui Eliade, ale colegilor de generatie, studenti, prieteni si chiar adversari, presa, documente de arhiva, pagini inedite, etc, etc, etc. Infiorator nu este doar volumul bibliografic, cat faptul ca Florin Turcanu a mers mai departe si chiar a citit autorii care l-au fascinat pe Eliade, formandu-l in tinerete, si mai mult, i-a inteles si ii prezinta clar si interesant. De la inceputurile lui Eliade, adolescentul miop cu rezultate submediocre la scoala, adolescenta fascinata de lectura in celebra mansarda, primele scrieri, primele articole, anii in care Eliade devine “sef de generatie”, apropierea de Miscarea Legionara si carismaticul Corneliu Zelea Codreanu (sub influenta lui Nae Ionescu), saptamanile petrecute in lagar, parasirea Romaniei, razboiul petrecut departe si apoi triumful, cu urcusurile si coborasurile sale, teama lui Eliade ca va pierde totul din cauza optiunilor politice de tinerete (prizonierul istoriei), faima si in final, moartea profesorului – toate sunt prezentate suficient de clar, cu documente si logica, dar mai ales cu stil. In locul unei biografii seci, greoaie, sufocata de note si referinte care practic nu intereseaza, Turcanu a avut talentul de a nu scrie volume intregi, ci unul simplu – e adevarat, substantial – dar care spune esentialul. Iar pentru asta trebuie talent. A trasat cu aceeasi minutiozitatea scrierea marilor carti ale lui Eliade, dar si prieteniile, iubirile, deziluziile si victoriile acestuia. Suficient, dar nu prea mult. Exact cat trebuie.
“Mircea Eliade. Prizonierul istoriei” este genul de carte care se citeste ca o biografie senzationala, dar in egala masura ca o lucrare docta si placuta. Se citeste usor, dar merita savurata. Pagina cu pagina. Si mai sunt multe de spus. O carte esentiala pentru oricine, chiar pentru cei care nu sunt admiratori ai lui Mircea Eliade.
Trebuia sa spun de la bun inceput ca Cinabru nu este un mare admirator al lui Eliade, fiind interesat mai curand de omul de stiinta si gazetarul Mircea Eliade decat de prozatorul si dramaturgul cu acelasi nume. Chestiune de gusturi, nimic mai mult.
Sursa: Cinabru

photos